Cu și despre altar..

Faptele Apostolilor 5:1-11

Textul de față este un exemplu dramatic apărut în perioada de început a bisericii creștine în una din familiile ce o compuneau.

Biserica- familia lui Hristos avea să fie diferită de orice altă instituție pământească și să traseze norme, principii și standarde pentru orice familie de pe pământ. Chiar și exemplele dramatice cum este cel al lui Anania și Safira servesc drept pildă în felul în care ne raportăm ca familii la Persoana și lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel că

1. O familie sănătoasă va funcționa mereu în jurul unui altar.

Imaginea altarului provine din vremea vechi-testamentală fiind o parte integrantă a vieții de închinare a poporului evreu. Conceptul de altar este unul cu semnificații spirituale profunde, aducând împreună pe om și Dumnezeu în dorința de reconciliere, pe baza unei jertfe.

Desigur că nu la un altar istoric ne referim ori la unul făcut de mâini omenești ci mai degrabă, în cuvintele apostolului Pavel, la trupurile noastre ca jertfe vii. Pe altar se ardea împreună cu jertfa orice sentiment al mândriei personale, al ambițiilor nerealiste și al dependențelor false de lucrurile acestei lumi, aducând în viața celui venit acolo smerenie, dedicare, mulțumire, teamă, uimire, supunere. Sunt exact realitățile care stau la baza unei binecuvântate unirii dintre un bărbat și o femeie.

Anania și Safira erau în acte o familie, soț și soție, mergeau chiar la biserică și de ochiul uman superficial puteau fi percepuți ca oameni dedicați. Ochiul Domnului însă a văzut dincolo de evidențe, scoțând la iveală altarul propriului eu, al imaginii fals create, al dorinței de recunoaștere, al imitării faptelor religioase.

2. Altarul nu se moștenește ci este rezultatul dedicării personale

Asemeni cuplului nefericit, alte și alte familii cred că un altar se moștenește ori se împrumută sau se ridică doar în situații de criză. Adevărul e că fiecare familie are ADN spiritual distinct iar unirea dintre cei doi și rezultatul acestei uniri (copiii) rezultă în realități unice ale dedicării față de Dumnezeu. Rugăciunea, cititul Scripturii, cântarea, timpul petrecut împreună în jurul mesei, timpul în discuții unii cu alții fără interferențele tehnologice moderne sunt materialele din care este construit altarul familiei. Cine are un astfel de altar nu se clatină niciodată.

În viața de familie, totul începe și se termină la altar, harul lui Hristos descris în capitolul 4:33 este rezultatul unei astfel de apropieri de Domnul.

3. Fiți sfinți după cum Eu sunt sfânt!

Mintea noastră poate merge în cele mai înalte locuri și poate primi încurajare și motivație dumnezeiască pentru o viață sfântă. În același timp, lăsată liberă, poate coborî în cele mai negre văi ale adâcului încălțată fiind cu presupuse motivații religioase. Este experiența celor 2, o experiență condamnată pe loc de apostolul Petru și pedepsită cu aceeași promptitudine de Dumnezeu. Curăția a fost și rămâne marea provocare pentru mintea, inima și altarul familiilor noastre. Aceasta a fost marea isptită de-a lungul veacurilor pentru poporul evreu. Au amestecat mereu jertfele pentru Dumnezeu cu mireasma ambițiilor personale ori cu condimentele plăcerilor firești. Întruparea, moartea, înălțarea lui Hrisos și revenirea Sa după cei aleși, este cel mai clar mesaj al lui Dumnezeu despre importanța curăției. Nici unul nu am fost curați înaintea sfințeniei lui Dumnezeu. Fiul Său a trebuit să moară pentru ca noi să avem șansa incredibil de mare de a fi schimbați. Acum, prin Duhul, Hristos își curățește Biserica pentru a o prezenta înaintea Tatălui fără pată. Apostolul Ioan ne spune că cine are speranța aceasta în el (a revenirii Domnului) se curățește.

Advertisements

Cum îmi (mai) cresc copilul?

Proverbe 4:1-27. Această imagine își are rădăcina în Cuvântul lui Dumnezeu, sursa oricărei înțelepciuni și vine printr-unul din personajele cele mai expuse la această înțelepciune, Solomon. Dacă înțelegem că Dumnezeu ne-a lăsat nu doar ca mijloace de aprovizionare în viața copiilor ci și ca unelte de formare, este un prim pas important.

Al doilea pas, la fel de important este discernerea lucrurilor și împreună cu ele a direcției pe care o vom da copiilor.

Solomon prezintă modelul tatălui său David ca pe unul demn de urmat atât în inițiativă cât și conținut.

Astfel:

1. În creșterea copiilor păstrează mereu o direcție clară (atât pentru tine cât și pentru copil)

Lucrurile valoroase, importante și cu adevărat vrednice de transmis generațiilor nu au fost rodul hazardului, întâmplării ori greșelilor. Cele mai multe din ele au fost rodul nenumăratelor eforturi într-o direcție anume.

Scriptura, tot în cartea înțelepciunii, ne spune că Domnul a făcut toate pentru o țină. Credem cu tărie că același spirit l-a pus și în noi, abilitatea de a face lucruri cu un scop anume. Investiția în copii este probabil printre cele mai nobile eforturi. Scopul este cel care definește mijloacele și mai apoi așează detaliile la locul lor. Scriptura a fost insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, (cu scopul) ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic (echipat) pentru orice lucrare bună- 2 Timotei 3:16

Scopul părintelui în creșterea copilului este ca acesta să semene Domnului Isus în carcter și comportament. Toate celelalte sunt mijloace prin care ajungem la acest scop.

2. În creșterea copiilor există priorități clare

Pentru că nu ne putem păzi de ceea ce nu cunoaștem și nu ne putem apăra fără mijloace de apărare, prioritatea în creșterea copiilor este așezarea în mintea și inima lor a principiilor sănătoase pe baza cărora să facă alegeri înțelepte. Solomon primește îndemnuri nenumărate ca în fața presiunilor din partea prietenilor nelegiuți, în fața ispitelor din partea femeilor stricate, în fața pornirilor propriei firi pământești, să facă alegeri înțelepte. Cum ar putea dacă nu ar avea noțiuni complete, la timp așezate și corect aplicate în viața sa? Există o perioadă a curiozității sincere în viața fiecărui copil. Pentru că această perioadă este destul de devreme în viață, unii părinți consideră că sunt prea tineri pentru astfel de lucruri și amână fără rost și rațiune această investiție pentru mai târziu când ea se va dovedi fără prea mare rezultat.

3. În creșterea copiilor după voia lui Dumnezeu nu există eșec

Realizez că e o afirmație îndrăzneață tocmai pentru că există așa de mulți părinți care au făcut totul ca la carte pentru copii lor și aceștia sunt departe de Domnul. Majoritatea părinților în această situație au, pe lângă o profundă rană în suflet și un adânc sentiment de eșec care-i marchează din toate punctele de vedere pierzându-și încrederea și speranța. A învăța pe copil voia lui Dumnezeu este singura metodă de a crește copii lipsită de riscul eșecului. Spun asta pentru că reușita nu ține doar de alegerile copilului ci și de faptul că părintele a ales să se supună Domnului în tot acest proces când avea așa de multe metode de parenting la dispoziție; a ales să se dea pe sine de exemplu împreună cu învățătura, ceea ce a format și în el (părinte) un caracter hristic și a ales să aștepte împreună cu Tatăl ceresc întoarcerea fiului risipitor, în rugăciune și post.

Solomon a avut și el parte de un astfel de moment de rătăcire profundă însă investiție părintelui pământesc și a Celui ceresc a dat roade.

De ce să (mai) slujesc?

Termenul de slujire sau slujitor indică spre o acțiune ori persoană în folosul altei persoane. Astfel că a fi slujitor sau slujitori înseamnă a lăsa pentru o vreme nevoile personale în scopul îngrijirii de nevoile altora. Astăzi ne confruntăm cu un fenomen interesant: încercări din toate direcțiile posibile și imposibile de a defini actul slujirii și persoana slujitoare, de a descoperi raporturile și cadrul slujirii corecte, de a include conexiunile necesare, orice, în afară de a ne așeza practic și a sluji. E din ce în ce mai mult efort ideatic în detrimentul actului practic propriu-zis.

Iată câteva mențiuni vrednice de luat în seamă:

1. Înainte de a fi o cerință, slujirea a fost un exemplu

În lumea în care trăim suntem tot mai obișnuiți cu ideea de „task” cerință cu caracter de obligație. Ni se dau astfel de task-uri și apoi se așteaptă de la noi să le îndeplinim. Cercetătorii în domeniu spun că stresul cel mai mare vine nu în urma efortului propriu-zis de a îndeplini sarcina ci în urma strădaniei de a afla cum anume trebuie dusă la capăt. Altfel spus, cerința fără model este povară. Când vine vorba de viața de credință lucrurile sunt extraordinar de surprinzătoare:

– da, avem parte de cerințe dar Cel ce ne cunoaște a stabilit măsura potrivită și contextul adecvat potrivit cu înzestrarea fiecăruia

– da, se așteaptă de la noi slujire, dar înainte de a o cere, Hristos Domnul Însuși ne-a arătat cum trebuie făcută

– da, suntem datori să ne slujim semnenii iar Hristos a slujit nu din poziția de Dumnezeu Înălțat (deși nu a pierdut vre-odată această natură) ci din poziția de om, asemenea celor mai slabi dintre noi, totul pentru a putea veni în ajutorul celor încercați.

În timp ce fiecare își vedea de drumul lui, așa cum ne prezită profetul Isaia în capitoul 53 al scrierii sale, Hristos Domnul, potrivit planului etern S-a dezbrăcat de slavă, s-a făcut asemenea nouă, luând chip de rob și a slujit omenirii în singura și marea nevoie a acesteia: lucrarea de răscumpărare a sufletelor.

Înainte de a ne cere să ne dăm pe noi înșine în slujba lui Dumnezeu spre folosul altora, El a venit în slujba Tatălui pentru folosul nostru etern. Înainte de a ne cere nouă să ne iubim unii pe alții, Ioan ne spune că El ne-a iubit și a făcut asta până la capăt. Înainte de a ne cere să privim pe cei de lângă noi mai presus de noi înșine, El s-a dezbrăcat, a luat ligheanul și ștergarul și a spălat picioarele ucenicilor Săi.

2. Slujirea aproapelui nu este o înjosire ci o înălțare

Lumea în care trăim este una a raporturilor răsturnate, a valorilor pervertite, a exemplelor compromise și a direcțiilor deturnate. Dorința poporului lui Dumnezeu de uniformitate în raport cu aceste sisteme a fost mereu un spin în coastă și sursa marilor eșecuri.

Această dorință avea lăstari și printre cei ce începuseră să umble pe calea Domnului și care considerau că laurii vor fi singurele cununi așezate pe capul lor în lume. Domnul a articulat foarte clar diferența dintre Împărăția lui Dumnezeu și cea a lumii acesteia, fundamentală fiind raportarea acțiunilor noastre.

Astfel că dacă:

– raportarea mea este față de meritele aproapelui meu, rar voi găsi oameni care (în opinia mea cel puțin) să merite efortul slujirii

– raportarea mea este față de nevoile mele, rar voi găsi timp pentru nevoile altora, imperiul meu fiind fie în construcție ori în renovare

– raportarea mea este față de imaginea mea extrem de rar voi fi dispus să mă înjosesc în față celor mai jos decât mine (aproape toată lumea)

O astfel de raportarea va considera mereu slujirea ca fiind o înjosire, o treaptă în jos (sau etaje întregi chiar) și va alege fără să clipească slujirea de sine.

Dar dacă raportarea noastră este la ce a făcut Hristos pentru noi, lucrurile se schimbă total.

– iubirea pe care o manifestăm față de cei din jur nu mai este meritoriu motivată ci în Hristos înrădăcinată

– iertăm pentru că datoria cea mare pe care noi am avut-o față de Hristos a fost iertată pe deplin și cu un cost imens

– purtăm de grijă celor din jur pentru că am avut și noi parte de purtarea Lui de grijă în fiecare zi și avem nădejdea vieții veșnice tot prin aceeași providență.

3. Slujirea în și ca familie dovedește unitatea acesteia în Hristos

Exemplele amintite în mod special de apostolul Pavel sunt evidențe ale lucrării lui Hristos în viața familiilor amintite. Nu identificăm nimic forțat, nimic artificial ori făcut cu o agendă ascunsă în slujirea lor. Până unde trebuie să meargă slujirea? Iată o întrebare ce merită aprofundată. Exemplele de față ne arată că slujirea trebuie să meargă potrivit cu nevoia identificată. În dorința lor de a sluji Evangheliei au fost riscuri, au fost renunțări la confort și la privilegii, la propriile ambiții. Nu suntem chemați cu toții la aceeași slujire dar suntem chemați de Același Dumnezeu. Nu slujim cu toții acelorași nevoi dar fiecare din noi a fost și este binecuvântat prin slujre de Dumnezeu. Prin slujirea noastră nu facem doar un exercițiu de renunțare și iubire ci transmitem imaginea lui Hristos celor din jurul nostru.

A FOST HRISTOS ASASINAT?- Ștefan ILUȚAN

Iată un titlu care mi-a atras atenția: ASASINAREA LUI IISUS- documentar. În foamea după intrigă și scandal, am ajuns să pătrundem și în spațiul sacru cu un astfel de limbaj și interpretare.

Suntem în postul paștelui și punctul culminant al acestei perioade se apropie. Săptămâna mare adaugă …intrigii, conspirația cârcotașilor desconsiparți de Domnul , trădarea din parte lui Iuda, neclaritate între ucenici, singurătatea în rugăciune, în fața acuzatorilor, la auzirea sentinței și la ducerea ei la îndeplinire.

Toate acestea au contribuit la punctul culminant, drumul crucii și mai apoi atârnarea pe ea.

A fost oare Hristos asasinat? Toată creștinătatea cu noțiuni elementare de credință știe că Domnul Hristos a murit. Asta contează spun mulți. Oare?

Ceea ce dă „valoare”, greutate morții Sale este tocmai cum a murit!

De ce teoria asasinării este nu doar falsă dar sinistru de periculoasă?

Care ar fi diferențele fundamentale dintre asasinarea lui Martin Luther King, Abraham Lincoln și Domnul Hristos? (a nu se înțelege că îi pun pe același calapod, dar îi amintesc de dragul argumentului)

Deși primii doi au militat pentru cauze nobile, între ele fiind egalitatea dintre oameni, dreptul tuturor la o viață decentă și demnitate umană, deși au făcut sacrificii și au suferit pentru cauza lor și-au luat minime măsuri de protecție (nu destule se pare) și sperau să apuce să-și educe nepoții într-o societate normală.

Ce a dovedit faptul că au fost asasinați?

  1. Lipsa lor de control asupra vieții și morții.
  2. Moartea nu a fost ceva premeditat de ei.
  3. Oricât de puternic și bun, curat și de dorit este mesajul unității și al concilierii, răul este pur și simpul MAI puternic.
  4. Nu au putut acoperi toate unghiurile și implicațiile valului pornit.
  5. Omorârea liderului, poate încetini și chiar stinge o mișcare oricât de bună ar fi. (din fericire în cazul lor a fost vorba doar de o încetinire a inevitabilului)

De ce moartea lui Hristos nu putea fi asasinare?

  1. Întreaga Lui viață a fost prezisă cu sute și mii de ani în urmă, inclusiv moartea Sa, era un fapt cunoscut.
  2. El a avut control deplin asupra vieții Sale: Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau.Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”  Evanghelia lui Ioan 10:17-18

 

  1. Scopul venirii Sale în lume a fost să facă mântuirea posibilă pentru toți oamenii și aceasta prin moartea Sa. Sigur că a vindecat, că a făcut multe minuni, că a vorbit oamenilor, că a călătorit în multe părți, dar finalitatea, punctul cel mai însemnat al întrupării Sale, a fost moartea pe cruce. Era singurul mod în care se putea stinge mânia lui Dumnezeu față de păcatul lumii. Sigur, moarte urmată de înviere și înălțare. Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume…îi spune lui Pilat în capitolul 18 din Ioan.
  1. Mai mult, moartea Sa a fost una îmbrățișată cu durere dar cu drag, va vedea rodul suferințelor Sale și se va înviora..Isaia 53

E greu să vorbești despre o asasinare când cel în cauză e conștient, în control, acceptă de bună voie și are un scop suprem în moarte.

Ce transmitem fără să ne dăm seama când acceptăm o astfel de asociere de termeni?

  1. Hristos a fost un om bun, extraordinar, dar răul a fost pur și simplu mai puternic, mai viclean.
  2. Deși Hristos a știut multe și a întrecut pe mulți în Scripturi, a fost luat prin surprindere de dușman.
  3. Puterea de a lua prin surprindere și de a curma viața Domnului Hristos, anulează puterea ispășitoare a morții Sale.
  4. Asasinatul întrerupe o viață de care ți-e drag, pe care nu ai da-o ușor și pentru oricine.

Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

 

5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

6 Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.

8 El a fost luat prin apăsare şi judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?… Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

“Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”..

Ponta-IohannisSuntem martorii unei aglomerări a lucrurilor evidente. Sunt puține, aproape de zero, lucrurile noi care apar despre cei doi candidați și situația care va culmina duminică 16 Noiembrie.

Ce a fost de spus s-a cam spus, dovezi au fost aruncate în stânga și în dreapta dar, așa cum ne e meteahna, le luăm serios când e prea târziu.

Ce ar liniști inima românului în toată tulburarea evenimentului electoral? Acum când temperatura apei din paharul moderatorilor e în punctul de fierbere, scenariile apocaliptice par mai posibile ca oricând. Pare-se că deschidem ușor un ochi odată la 4 ani, în timpul unei hibernări nepăsătoare și așteptăm să schimbăm lumea, înarmați cu mesaje.

Uităm că ceea ce ne înconjoară e rodul muncii sau nepăsării zilnice, un cumul ce epentru mulți devine evident când apare de neevitat, abia când te împiedici de el, când găsești cu greu sau deloc moduri de a-l ocoli, the elephant in the room (expresie binecunoscută americanilor)

Liniștea ar putea fi adusă de o conștiință curată. Să pot înțelege că există viață după alegeri.. să-mi fac datoria în așa fel încât data de seara de 17, 18, 20, 2015, 2016…să mă găsească liniștit. Atenție, nu neaparat mulțumit de rezultat, dar împăcat cu mine însumi. Cum aș putea ridica glasul împotriva minciunii sau a hoției dacă 1 vot, aparent nesemnificativ (niciodată 1 nu e egal cu 0) a investit cu încredere și greutate morală un astfel de conducător. Nu-mi trebuie să strig 4 ani după unii și alții și despre prăpădul pe care-l fac, îmi trebuie să nu strige conștiința la mine, să pot răspunde spunând: în ceea ce a ținut de mine…am făcut bine..

Un alt lucru, ar fi o imagine clară a lui Dumnezeu. Rar am mai văzut o așa terfelire a imaginii Sale, chiar în rândul credincioșilor. Un Dumnezeu deținut de un partid, monopolizat de o religie, fie ea și majoritară, plimbat pe la toate pomenile și campaniile electorale, un Dumnezeu al celor câștigători, Unul care face băi de mulțimi, aplauze, Unul care își suspendă pretențiile în campania electorală, un “Dumnezeu privat”. Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ceea ce seamănă omul, aceea va secera. Chiar dacă pare că întârzie, ziua secerișului vine…

El rămâne Dumnezeu și după alegeri, Același Stăpân, în ciuda tuturor alianțelor făcute și desfăcute, a unirii sau a dezbinării…

Poate că tulburarea are și ea partea ei în rezolvarea marii probleme. În tulburare, omul caută cu nesaț urma de stabilitate, de neclintire, de Dumnezeu.. Poate că eșecul autopropulsatelor exemple morale va îndrepta căutările unora către supremul exemplu, model, reper.

rămâne să vedem..dar până atunci să și votăm..

Ziua mulțumirii- ce transmitem fără să ne dăm seama?

 

Suntem în perioada cea mai aglomerată în aceste “zile de mulțumire” în biserici, iar pe facebook e o adevărată pleiadă de poze, informări, mâncare de mâncare și pare-se că în biserici s-a răsturnat carul cu prosperitatea de peste an. Nu spun asta în mod critic pentru că ne vom alinia și noi acestor tradiții ci vreau doar să punctez câteva mesaje subliminale ale acestei sărbători.

Ce înțeleg cei care privesc din sală, transmisie live sau doar din poze?

Ideea unei zile de mulțumiri este una grozavă, dar ne contrazicem puternic vorbele și argumentele biblice cu decorul.

Astfel:

în cuvintele diferiților autori biblici și mai apoi ale Domnului Hristos, dimensiunea mulțumirii este dincolo de simplul gest de retribuții-  am primit-trebuie să dau ceva înapoi, (reversul e periculos –nu primesc, nu trebuie să dau)

dacă iubiți doar pe cei care vă iubesc…ce lucru neobișnuit faceți? Dacă mulțumiți doar când primiți, ce lucru neobișnuit faceți?

Subliminalul aici ar fi: mulțumirea este strâns legată de roade, de binecuvântări, dintre cele mai frumoase, grase, lucioase, diverse, de import sau autohtone. Trebuie să ai ceva în față ca să poți mulțumi..cu cât mai mult, cu atât mai fierbinte e mulțumirea..

Chiar dacă o astfel de sărbătoare era justificată la evrei, în ceea ce ne privește, realitatea bate filmul.

Să fi creat Dumnezeu un asemenea dar, cum este cel al mulțumirii doar pentru ceva atât de perisabil? Să fi spiritualizat apostolul Pavel din lipsă de inspirație când zicea mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile? Substratul e mult mai adânc, dar să fim sinceri, cei mai mulți nu mai au vreme de substraturi ci se hrănesc doar cu ce le pui înainte.

Mă gândeam la mulțimea nevăzută din jurul nostru, ascunsă după zâmbete, imagini cu peisaje superbe sau mâncăruri delicioase copiate și postate, după datul din cap în stil aprobator în discuțiile cu cei sătui, totul pentru a nu trăda..lipsa, farfuria mai mult goală de peste an, ecoul din cămară, drumul spre piață pe care a crescut buruieni, suferința pierderii cuiva drag sau pur și simplu a prietenilor de altă dată, ajunși acum la o altă…greutate.

Câți pot într-adevăr mulțumi pentru belșugul afișat de noi în față? Pentru unii asta e singura zi în care au mai multe decât un fel de mâncare.

Este oare acesta singurul motiv de mulțumire? Ce ar trebui să facă cu necazurile lor? Cu lipsa, singurătatea, durerea, batjocurile? Fără să ne dăm seama, transmitem că cine are parte de acestea, este de o calitate inferioară și nu are pentru ce mulțumi, are de luptat, de dat din coate, de sacrificat și puținul pe care îl are pentru a ajunge la performațe mai înalte.

Mă gândesc acum la decorul pe care apostolul l-a avut în zilele lui de mulțumire..

Ideea nu e să modificăm sărbătoarea ci să ÎNTREGIM mesajul, făcându-l accesibil pentru toate situațiile.

Domnul a dat…anii vieții pot sta mult timp sub această realitate, dar se poate prea bine ca pentru unii dintre noi să fie mai degrabă: Domnul a luat… în toate  Numele Lui să fie lăudat.

De ce “în călătorie” ?

E una din cele mai corecte și cuprinzătoare percepții asupra vieții în primul rând și mai apoi asupra segmentelor care o compun.

De ce în călătorie?

O călătorie presupune un punct de plecare și unul de sosire. O călătorie presupune un traseu prestabilit dar și deturnări neașteptate.

Fascinant este că niciodată, la final, nu ajunge cel ce a pornit. Fiecare pas transformă, adaugă noi înțelegeri, îmbogățește, astfel că cel ce sfârșeșete o călătorie e de multe ori radical diferit. Transformat de experiența sa.

Îmi propun să culeg și să împărtășeșc tocmai astfel de snapshot-uri ale marilor călători unii cunoscuți, alții care așteaptă să fie descoperiți. Dacă e să ne oprim din loc în loc în drumul spre finalitatea propusă, atunci merită să ne oprim în locurile din care putem fi îmbogățiți și în care ni se adaugă valoare.

..uitați-vă băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința.  Evrei 13.7